Ce tristă ești, mamă, câteodată îți citesc
în ochii niciodată obosiți să mă păzească
să nu cad, să nu alunec, să nu rătăceacă
prin mine visele deșarte. Ai vrut să cresc
nu să te mângâi, nici să-ți stau aproape, ci să bat
drumul ales de mine cum m-am priceput, dar sună
răsună glasul tău în mine neschimbat
a sfat, a cântec, a dojană la nevoie...M-ai acoperit
și pentru mine-ai fi trecut prin fiare și furtună
pe tine însăți tu nu te-ai ferit
toate te apasă
și te apăs și eu, și toți din casă...

Ești tristă, mamă, dar nu-mi spui de ce,
nu-mi ceri ajutor și nu-mi ceri,
să te țin de mână în unele seri
o clipă măcar, doar atât cât trece
un gând prin vămile părerii. Încă mă aperi, nu-mi dai
ochii tăi, să nu te mai doară ce vezi,
nu-mi spui cum e lumea, îmi spui doar cum crezi
că s-ar cădea să fie...Tu, care vrei să ai
răspunsuri la toate întrebările mele, de ce nu
răstorni înainte-mi povara de a fi tu...