Iubito,astăzi mai mult ca niciodată
orașul semăna cu un labirint,
Nu știu cum se făcea că încercând să ajung la tine
mă trezeam pe aceleași străzi
Troleele toate aveau același număr,
iar oamenii confuzi refuzau să-mi răspundă,
Cu înfrigurare căutam aleea,
unde altă dată măturai cu rochia ta frunzele,
teii bătrâni sub care îți spuneam că ai toamnă în ochi
Toate dispăruseră ca-ntro închipuire,
rămăsese doar sentimentul apăsător...
că totul a trecut prea repede,
În final amintirea săruturilor tale,
m-au trezit ca dintr-o beție,
purtându-mă spre tine
asemeni bețelor de finic
puse de Sfântul Macarie în pustie.