Cădea înserarea peste Villa Borghese,
liniștea cădea peste lumi,
peste inima mea ostenită,
și ca un giuvaier la gâtul reginei,
luna nouă-și făcea rondul,
în tabloul pe care timpul abia îl schițase
și în care nu erau încă adunate
toate culorile în care se-nfășură noaptea.
Din când în când, câte-un ciripit somnoros
dădea liniștei o și mai mare adâncime,
făcându-mă să mă simt mai străin și mai singur,
cu toate că încă nu cunoscusem pe nimeni.
Iată și stolul de stele al zodiei mele,
zodia sclavului liber și neînduplecat,
călătorul fără busolă, fără să știe a citi
în cele patru puncte cardinale și pentru care
semnul nopții înseamnă că de sus,
de undeva din desișul veciei, cineva
îl privește și-l știe ca pe un semn dintr-o carte
pe care nu o va deschide niciodată.
Cineva mă strigă, schimonosindu-mi numele;
oare unde să fie țara mea?!