Pe o bancă veche de sub doi castani
Stau azi si privesc, după atîția ani.
În minte-mi revin doi ochi luminoși
O, cât de minunați, cât de frumoși.
Întind mâna să simt a ta mângâiere
Dar simt doar vântul cu a lui adiere.


De sus flori de castan cad mereu
În părul cu plete albe ce-l simt pe spate greu.
Aș vrea să-ntorc vremea cu al ei mers
Să fim ca atunci, aici, să văd în toate un sens.
Dar anii trec și îmi aduc aminte
Că viața, întotdeauna, merge înainte.