Roșii ca arama sunt malurile
canionului. Roșii și drepte, asemenea
unor portaluri de aur, sporesc adâncul
acelei grote preistorice și mai sporesc
până la nebunie, teama de adâncul în
care te afli și pe care, cu mare băgare de seamă
îl vei traversa călărind pe spatele firav,
al unui asin blând, supus, cu ochii
mari și întunecați asemenea a două
diamenta negre, pe care i le-au adus în dar cândva,
indienii Navaho vestitului Winnetou.
Privit de pe fundul canionului,
ceru-i un cerc, o roată albastră ,o lacrimă
grea de frumusețe, care face și mai roșii
malurile fortificate cu osmintele celor care
nu s-au mai întors din marea goană după aurul,
din preeria Arizonei.
Afară, la suprafață, totu-i fierbinte și aspru.
Soarele arde ca un taur furios pe care nu l-au
atins toate floretele unui toreador nepriceput.
Apa din lacuri neclintită-i asemenea briliantlui
reginei Antoinette după execuție. Pomi pitici,
cu poame sărace pe ram, alături
de o vegetație pitică și aproape arsă de soare,
de care se mai agață în trecere câte un ciulin,
fac din lumina aprigă ceva bolnăvicios, ori
o chemare statornică a ciocârliei, către cerul
stâncă de bazalt, pe care-a-ncremenit curcubeul.
Și ea nu așteaptă prea mult: trezită din somn,
ca dintr-o adâncă beție,bătăile aripilor ei
spintecă liniștea obositoare și ca o săgeată
scăpată din arcul unui țintaș iscusit,
urcă până se pierde privirilor unor spectatori
statornici, a căror viață înseamnă mai ales,
acest spectacol diurn, care de fiecare dată,
se sfârșește dramatic, când lovindu-se cu
pieptul de muntele vrăjit, beată de înălțime
și durere, nefericita cade în jos de-a rostogolul,
asemenea unui mic asteroid și, de fiecare
dată, impactul cu vegetația măruntă, este
o bufnitură înfundată, care uimește și
aruncă fiori în inima omului de preerie
și în ochii sticloși ai vulturului roșu, care
absorbit până la încremenire de fiecare dată,
uită să mai țină teritoriul sub teroare, așa încât,
pe durata acestui spectacol diurn și frumos și tragic,
răzleții iepurași, șoarecii de câmp și celelalte
păsări, au timpul necesar să se furișeze în adăposturi.
O briză care anunță frigul de noapte al deșertului,
răsfiră vag și dureros fulgii pieptului ei,
pe care se văd urmele vinete de cer,
și din nemișcarea ei își găsesc un rost
oamenii care au uitat să mai caute aur. E atât de
trist! Poate chiar mai trist decât spun eu;
vastitatea albastră și lumina caldă , năucitoare,
alături de o vegetație pitică și arsă,
sporesc sentimentul singurătății și pe cel
al înstrăinării, pentru căutătorii de comori,
care nu s-au mai întors la origine
și trăiesc într-un oraș mare,
cu numele unei păsări mitice: Phoenix!