liniștea agățată de grumaz
un lanț de lăcuste transparente
sufocă inima în penumbră

îmi reiau călătoria pe mlaștini
șuvițe de oameni trec printre degete
prelung

acoperită de ecouri
viața asta naște un miracol
inutil

ce indecență plată
întoarcerea mea spre bărbatul-tabu
pulverizând haotic singurătatea

rup rădăcini inegale
gestul meu rămâne în urmă
ca un sacrilegiu

aștept o barcă din câteva scânduri
plină cu ochi lucizi

semne

prin corp
moartea plutește ca o lumină albă
pe epiderma apei