Cerul s-a înveșmântat a plâns.
Sunt gata
să-i sprijin cu palmele fruntea
ca să-l sorb.

Mai tresare avan câte-o stea
la răstimpuri.

Mi-amorțesc brațele peste crânguri
până aud pașii
răsăritului
căutându-mă
ca un orb.

Miroase-a tăciune și-a boală
curbă.

În muchia primei lacrimi mi-oi încrusta sudoarea
cu dinții
din umbră.

Pe trupul nopții
lunecă atâtea guri de-ale mele...