Pe dale reci de onix negru
Paseste trist printul Khurram,
Sunt stele mii,straluce luna
In apa raului Jaman.

Precum e noaptea-ntunecata
E al lui suflet de durere,
Ca-i negru si e mort aproape
Si este stins,fara putere.

Era insufletit odata
De albul pur al dragostei,
Si ea purta un singur nume:
Mumtaz,printesa Indiei.

Si-acum zambeste,-nchide ochii
Prin ceata deasa de-amintiri
Rasare-n mintea lui prea trista
Naluca albei lui iubiri.

Cat se iubeau,nu-i bogatie
Mai mare sa isi fi dorit,
Dar viata cruda fu si dansa
In moarte neagra a pierit.

Un templu pur de piatra alba
Din marmura si din opal,
Ii inalta tribut spre cer
Era maretul Taj Mahal.

Sute de veacuri au trecut,
Din cartea vietii printu-i sters,
Semet se-nalta catre cer
Drept martor pentru Univers

Un alb mausoleu-iubirea,
Un alb mausoleu al vietii
Vesnic va fi,un templu sacru
Ce-nvinge pururi negrul mortii.