pe noi ne vedem cu aceiași viața pe care
o agățăm sau nu de trecere de moarte

fără a ne fi teama că o să plouă că treptele
se vor rupe sau oasele care au albit devreme
tot din carne sunt mult mai de fluierat decât
glasurile pe care vântul le împinge la tremurat
nu o să știm niciodată să ne apropiem să schimbăm
cafeaua cu țigara parcă prinsă de la buze până la pământ

cu mâna și talpa rotundă
tot la fel să ne purtăm și cu caii care pășesc sau aleargă în fața mașinilor

atât de puri am putea să fim dacă am lăsa carnea
să ni se albească și oasele să se asemene pământului
în uitare ca lumea cuprinsă într-o înserare

tac nu spun nu
păstrez doar spațiul din mine de peste mine
prin noi trece aceiași viață același pământ.