Surghiunul sterp, mai lung decât o viață,
Cu numele-nfierat în centrul frunții...
Ne-am regăsit la capetele punții
Iar între noi - prăpastia de gheață.

Ne leagă depărtările și munții
Fiorul alb, subțire ca o ață,
Și ochii mei, rupându-l, te învață
Negațiile seci din ziua nunții.

Alerg spre-altar, în jos, pe serpentine;
Ecoul meu de toamnă încă-i viu;
Nu esti a lui și te rechem în mine

Rostind sentințe care se prescriu
Printre furtuni de vise și suspine;
Nu e devreme! Nu e prea târziu!

6 februarie 2007