Mai e mult până la tine, mai e mult...
Și tot urc, urc, și parcă nu se termină
nici drumul, nici greul, nici urletul vântului...
Urlă nebun ș-i spun – „Taci...” –
ce știe el de nevoia de liniște?...
Poate că și drumul ar spune ceva,
poate mi-ar spune, de exemplu, că e greșit,
de la început până la piatra asta pe care mi-am așezat oasele.
Poate mi-ar spune că în singurătate
nu se odihnesc decât cei bătrâni,
și încă mai e timp să merg înainte.
Poate mi-ar spune că te-a văzut, că mă aștepți,
că ai pornit pe cărare în jos să-mi ieși în cale pe neașteptate,
și tot urc, și tot urc...
Mă uit înapoi și-mi admir discret urmele pașilor.
Dincolo a răsărit deja soarele,
tu răsfoiești ziarul, amesteci zahărul în cafea,
încă nu știi că ai nevoie de Ea, după cum și Ea are nevoie de tine,
faci la repezeală două tartine,
eu mă întreb cine e Ea, dacă sunt eu,
vântul urlă și nu-mi mai găsesc gândurile...
„Taci, taci...”
...pe ascuns îmi doresc să nu mă audă...
Din când în când se oprește, mă întreb dacă am murit,
după a două bătaie de inimă înțeleg că nu,
nu mă lămurește nimeni de ce tocmai după a doua bătaie,
dar acum e bine, urlă din nou...
Urc, urc...
Atât de mult...da, da...atât de departe...