M-am rătăcit printre copacii uscați căutînd amintirea începutului,
Și n-am găsit decit cenușa palidă și tristăa a apusului,
Apusul memoriei strivite sub povara unui gînd pierdut, demult
În haosul ce l-a creat din mintea bolnavăa unui muribund.

Rădăcinile mele privesc Universul, sacru, necenzurat,
Mintea mea privește pamîntul real și prea întunecat
Ca și cum nimic din tot ceea ce a fost și este
Nu mai poate fi decit cu capul în jos ca în poveste.

Clopote albe îmi sună în biserica inimii de sticlă,
Iar zgomotul se transformă în flacară cretată,
Din clopote de argint ce-mi sună in mintea nebună
Transformîndu-mi bietele-mi gînduri in furtună.

Luna miracol de sidef în cupă de abanos,
Pe pletele-mi bălaie si lungi, mă mîngîie duios
Și ea la rîndul ei a fost lovită, umiltă,
De -a soarelui păgînă si frivolăgra ispită.

Amintirea primă, a visului purm-a căutat și azi'
Dar n-a găsit in mine decît uscții brazi
Nimicul din tot ce am fost s-a transformat ,
În nimicul din tot ceea ce sînt și poate voi fi în curîd.

Voi răatăcii în căutarea mea încercînd să mă regăsesc
Și mă voi pierde lent și cald într-o culoare de grotesc
Nu voi mai recunoaște imaginea mea în oglindă
în vasta biserică a inimii de sticlă.