Viața mea e frumoasă
ca o fereastră bătută în cuie de aur.
Toți se închină la crucea ei, pun flori.
Nimeni nu încearcă să o deschidă.
Doar un copil vine, pe furiș, dimineața,
bate cu degetul lui mic și fuge.
- sunt eu, strig, sunt eu !
Încordare.
Ce să îi dau adîncului cînd el îmi cere
locul gol al stelei căzute?
Ce, cînd eu însumi nu sunt decît
un cuvînt ce ezită
între multele-i înțelesuri?