1.
Năprasnic – fără veste, apoi retras și mut
Ce pare să adune răsfiră și mai mult.
Dacă revarsă norii durerea tuturor,
Cine înclină toarta cernitului ulcior?
Și dacă aburi țes în curcubeu povara,
De ce silește crâncen să și doboare scara?


Respins cel fără cale și pururea în goană
Precum respinge sacrul atingerea profană
Cel necuprins și, poate, prea liber în mișcări
Nu prețuiește vasul atâtor disperări,
A-i înțelege rostul și a-l păzi nu-ncearcă
Ci, vrea în spulberarea-i, să surpe această arcă.


Puterii, care-l mână, îi este ucenic
Din suferința lumii nu a-nvățat nimic.
Într-un refuz perpetuu cărările-i se-nchid
Din sine se revarsă în sinele arid;
De unica povară nu știe ori se-ascunde
Copil ar fi – să-ntrebe, bătrân – în a răspunde.



2.
“Răgaz cât ai avut și nu ți-a fost destul
Primești ca o genune, în tine nu-i cumul
Þi-e veșnicia stearpă și răscolirea oarbă
În umilință-i harul, fii ca un fir de iarbă!
Ci, neîntors, veghează la rătăcirea-ți ornic
Din ce în ce mai stins, un arbore, statornic;


De un vârtej, mlădiță fu smuls dintre livezi
Surghiunul și-l îndură cu ochi pierduți și verzi
Într-un ținut pietros, fără semănătură…”
Își amintește vântul – “un ciot, o uscătură?”
Dar îl cuprinde graba și nu-i aceeași grabă
Spre-acela se îndreaptă, adie, îl întreabă:



3.
- Bătrâne arbor, ce-au voit sa-mi spună
Foșnetele tale la vreme de furtună?
Când îmi ședeai în cale și punte și catarg
Ce ancore-n străfunduri te-au susținut în larg?
Ce paseri ți-alinau tumultul din frunziș
Năpasta vijeliei când înfruntai pieptiș?


Pierdută-i tinerețea, făclie peste ruguri!
Ai fost odinioară și verde, și cu muguri
Și herghelii de aștri ai biciuit pe coame!
Acum te regăsesc fără de flori și poame,
Pierdut în naufragiu, secătuit de luptă.
Asemenea-s, o creangă neroditoare, ruptă…



4.
Unde-i păstorul adormit pe trunchi?
Unde lăstarii, sfiosul tău mănunchi?
Unde ți-e larga umbră răcoroasă?
De unde-aș fi venit, aici eram acasă!
Privesc împrejur, nu-i pădure, nici crâng
Alerg, străin pretutindeni, și plâng


Nu am să-ți mai ating niciodată o frunză
Tu, dacă pleci, pe mine cine-o să m-ascunză?
Pe cine mai cheamă coroana-ți săracă,
Ce e această lume din care toate pleacă?
Nu credeam vreodată ceva să mă mai doară
Nicicum de-a te cuprinde pentru ultima oară!


Dacă te țin de ramuri, de boarea-mi iar te prinde!
Deasupră-ne doar cerul cu stele se întinde?
Prin el vom răzbate ca fumul, împreună
Din jarul vieții tale cristalele răsună!
Un stol de păsări vine, să-ți fie iar aproape
Clipește universul din mii și mii de pleoape!



5.
Te rog, bătrâne arbor, în genunchi: mă iartă
Că nu-ți voi fi alături și dincolo de poartă!
Cuvintele se sparg, cioburi de grai zadarnic
Se stinge răsuflarea celui mai bun și darnic.


Pe rând copacii pier; și unde să îi caut?
Risipiți, fără foșnet – cum tace-un flaut
Și cum să-i recunosc? Sunt cópii suprapuse
Numai inele sunt din cel care se duse.


De este lumea clocot, și zbatere, și zbucium
E prăbușirea zborul? E veșnicia, bucium?