mă lipsesc de-acum
de acea dâră imperfectă pe care singurătatea mea o lasă
în foișorul unui coșmar latent
acolo unde
nu ești tu nu e el nu e decât un nimeni încoronat deasupra
propriei singurătăți

si unde toți pereții
în decor urinat de-ntuneric
ascund
tablouri ale unui eu solitar
ale unui ex homo
cu dinții încă în glezna ta infidelă

și m-odihnesc pe o sofa care
păstrează încă
urmele revoltei tale
adunat în mine ca un făt văduvit de propriul urlet

da iubit-o ai simțit cum
te ridicam așa adormită spre ceramica brațelor mele
cum te strângeam
până-n sânge
să îți scoți demonul fricii afară

doar acum va fulgui cu degete subțiri
de idee clandestină
în ferestre

târziu.