de fiecare dată
când ne strângem în brațe amintirile
închise sub cochilia vreunui obiect inutil
o umbră de îndoială ne frânge zâmbetul
abia mijit în colțul gurii
ca și cum am mușca dintr-un bob de aguridă

și faldurile cenușii ale morții
fâlfâie undeva, într-un loc incert
dar suficient de perceptibil
ca o briză rece și binefăcătoare
care ne mângâie scurt părul
pe o plajă în asfințit