sting pietre escaladând neputința, cu tălpile și inima goale, urmând soarta ca o sabie în ochiul sternului

plec de la prezumția de nonagresivitate, ascultând cum izbucnesc adevăruri ca o furtună prin sângele tău adormit

eroarea ar fi să cauți nonsens prin cuvintele mele, limba ta să treacă prin silabele nedeslușite, să se îmbolnăvească de alte rădăcini, iar eu să rabd în fiecare zi de tine ca de o sete insuportabilă

ritmul nevăzut al vocii când nu mă pot ridica până la umerii tăi, întrebările secate de lipsa unui arc comun de memorie și vertebrele tasate lent de neatingere cheamă în mine essentia

alunec pe acest timp suspendat, nu știu unde mă poartă, nu știu decât începutul și sfârșitul semnelor, ca un palimpsest scris în urma literelor

să mă recunoști chiar și atunci când adun, pe distanța dintre noi, tăcere, de parcă aș săpa în stâncă așa, direct cu inima