Închid ochii strîns,gândind că aș fi orb,
Însă patimaș, lumina vreau să sorb,
Și îi mulțumesc, în gând lui Dumnezeu,
Că pedeapsa aspră n-am primit-o eu.

Adâncul nepătruns,ideia-mi curmă,
Pedeapsa o-înțeleg abia la urmă,
Sînt conștient, doar dacă ochiul vede,
Un întuneric, nu devine verde.

Bastonul alb, mă face să pot crede,
Că nu pot fi, în pielea cui nu vede,
Vederea-i miracol sau doar fapt banal,
Cînd gândirea-i oarbă,ca suport moral.

Pacoste devine un neputincios,
Mărginint în fapte și fără folos,
Cineva-i întinde mîna de-ajutor,
Sufletul îi dă, suport de viitor.

Dumnezeu lumina nu i-a oferit,
Destinul acesta i s-a îngăduit,
A căpătat blândețe și răbdare,
Și suferința celorlalți, nu-l doare.