în geamăt de flori cazând într-o ploaie ființială
cu rădăcinile adunate la corolă
ca fetuși galactici în pântec de stele
așa
am adunat-o din genunchiul înserării
pe Sara

am iubit-o tăcut
cu pleoapele-nchise în vis

ea-mi spunea că-i este frig
și mai năștea câte-o stea... și tot așa...
și tot... așa...

în zvâcnet ocular o visam
o vedeam așa senină cu stelele vii în pântecul ei
pana când Sara se făcu mică
mai mică decât bobul de nisip din timpanul dimineții

și-a fost prima zi, după noaptea în care
stelele toate au curs din pântecul ei.

aș fi vrut să o strig, cu glasul titanului Atlas
să-nvârt luna până când să ajungă
înspiralată sub talpa
ființei ei

dar ea-mi șoptea că încă-i este frig
și stelele toate o împungeau
să-și scoată bărbatul
dintre coaste.