Plângea cu colțul cel mai străin din cameră
și-și număra lacrimile
pe genunchii prea rotunzi și prea goi

plângea cu privirea sălbatică
de inșii ce treceau pe stradă

era așa ca-n primăvara
în care ea ar fi purtat o pereche de blugi
prea strâmți și prea rupți de atâtea mustrări
ca atunci când ea ar fi auzit că e chemată pe nume
ca atunci când era chemată la masă

acum ea auzea clipocit
nu știa dacă ploaia sau genunchii cântau
ca atunci
plângea