Sub acele ramuri o sprintenă fecioară își hăituia prada.
Și iată cum a început:
"Sunt Narcis...
Era zenit și el m-a îndemnat să rătăcesc
prin unde... nu m-a oprit.
Erau urme peste tot, adânci și nervoase
gata să te sufoce... plângeau.
Sunt sigur că plângeau!
S-a revărsat în mine... atunci... un râu de tristețe.
Am furat lacrimile și le-am dus,
și le-am așezat în lăcașul zeilor."

Lupul e ucis. Căprioarele alungate.
Peștii redeveneau pești.
Un punct... același punct îți strivea
un gând... același gând judeca
o privire, un fior... ești amăgit.
"Sunt Narcis...
Eram... ascuns în apă... iubit de lună...
Și-am început să cred că el era aici... sunt sigur."

Foșnea cărarea...
sub pasul ei și nu-și rătăcea
privirea prin crânguri adormite...
sau poate speriate de arcul ce doboară
fugeau un lup înfometat și câteva pietre aurite.
Același zgomot:
"Sunt Narcis...
Și fug adulmecând mirarea... nu știu
că sunt urmărit.
Aceleași urme... acum doar iluzii
străbat scutul încă adormit."

Sub acele ramuri o sprintenă fecioară își mai hăituia prada.