trebuie să mă fi tot rotit
într-o stagnare repetitivă
prea mult ingerată de blestemul căutării
sunt-nu sunt, ești-nu ești
mi se făcea din când în când de lumină
de lumina lui „a nu fi”
și închideam ochii ca să nu
mă orbească neputința tăcerii
și nu puteam țipa decât tăcând
și nu puteam plânge decât surâzând
ferecată în mine însămi vă creionam
urme de oameni peste urme de îngeri
voi rânjeați ca să-mi dovediți că exist
mulțumesc, mulțumesc,
se zbătea o aripă ca să mă învețe căderea
iar eu urlam la maică-mea
că numai ea e de vină,
numai ea m-a trezit din somn
apoi...
mă creionam într-o baltă
răsărit rupt de cer
iar oglinzile își adunau repede
cioburile, alergând,
căci nu puteam muri decât
fiind.