Zeița justiției e văzută de toți,
Doar cu legătura aia stupidă pe ochi
Și balanța ruginită de ploi,
Care-i mereu aplecată într-o parte.

ci-ca pe talerele ei
se presupune că ar fi să șadă
faptele.
Să vadă toată lumea care atârnă mai greu.
Toată lumea,
Mai puțin zeița însăși.

Așa văd artiștii, de mii de ani,
Împărțirea dreptății. Acela ce-o-mparte
Nu trebuie să vadă-n veci
Care taler atârnă mai greu.

Atunci de ce nu ne întrebăm,
Ce nevoie avem de femeia asta, așa de bine alcătuită,
Cum presupun artiștii că ar fi Justiția
Și nu agață balanța aceea ruginită,
De pieptul unei sperietori de ciori,
Pe care nici n-ar trebui s-o masi lege la ochi?

A avut cineva curajul,
Imaginația,
Curiozitatea
Și chiar flerul,
Să pună urechea dincolo de cumpăna
Înfricoșatei balanțe,
Pe faldurii straiului, ce se rotunjesc,
Pe un sân magnific,
Să-I audă zvâcnetul,
Să audă susurul imperceptibil
Al sfârcului întărindu-se?

Ar fi avut atunci curajul conjugat
s-o dezbrace
de legătura ce-i acoperă ochii, să i-o ridice pe frunte,
ca o bandană,
semn al dreptului suveran de a judeca
exclusiv pe baza inimii,
căci pe talerele balanței ruginite
nimeni n-a văzut vre-odată
altceva decât aer,
desi, mereu, unul din ele
e mai sus decât celălalt.