Acces trecător de singurătate

Chemat de poezie,
scormonesc în cenușa sufletului,
închin un braț de rugăciuni,
suflu-n narcoticul jar,
cu buzele strânse-n cerc,
îmbrac apoi rasa cuvântului
și pornesc spre culmi.
Aerul e din ce în ce mai rarefiat,
vântul suflă năprasnic,
anotimpurile se descompun
și se recompun ca un puzzle.
Trec poduri suspendate peste prăpăstii,
încovoiat las în urmă păduri de brazi,
ajung în căușul pădurii,
și urc, cobor, iar urc, cobor…
Încerc să ochesc vreo cărare, vreun drum,
dar cărarea ochită se-nchide,
capul lunii se rostogolește la picioarele mele,
mintea arde ca un măslin bătrân
într-o grădină plină de vestigii istorice,
tâmplele mă dor
și-n măruntaie parcă aș fi înghițit lame de ras.
Nici un mușchi de copac, susur de izvor, lătrat de câini…
O spaimă cumplită doar,
spasmul norilor crucificați,
țipătul ars al cucuvelei,
tăcerea moartă a mlaștinilor.
Sunt palid, am ochii injectați și bulbucați,
speriat ca un copil de întunericul
ce plutește peste țărmurile camerei sale...
Mi-e somn, frig, sete, foame mi-e,
din gură îmi ies cocoloașe de litere
și le privesc cum burta secționată a unui rechin
în care deslușești oscioare de pești, de pescăruși,
chiar câte-un craniu…

Carnet de student

Seară de seară, pe la unii, pe la alții,
fumăm, bem, chefuim,
învățăm pe ultima sută de metri
pentru examene, restanțe, credite,
facem fițuici scrise mărunt pe metri de suluri,
muncă de chinez bătrân, mon cher,
mai bine am fi învățat!

Așteptăm săptămânal în parcul Enescu
plasele cu mâncare și plicul cu bonuri
ca pe un vis în care bunicul
vine să ne spună
că acolo unde e acum
e cald și bine.

Intermezzo

cafeaua
cucerește
rând
pe
rând
redutele
somnului,
lanțul de oglinzi
al zilei
multiplică
abominabil
ființa mea unică.

Mi-e dor de diminețile studențești,
când mă bărbieream fără grabă,
cu încântare chiar…

Invernal

Nu-mi place această iarnă sticloasă,
cu sufletul rece de preoteasă a sexului,
nu-mi place această iarnă sticloasă,
iad de-a-ndoaselea pentru copiii străzii,
aureolați de nimbul aurolacului.
Nu-mi place această iarnă sticloasă,
râurile seamănă cu o supă grasă,

această iarnă-n metastază,

conductele nervilor saltă-n aer,
inundă cartierele craniului,
inima pompează-ntruna sânge
să stingă focul acestui trup nesătul de viață,
se-ncaieră pitbulii verbului…

Vreau iarna mea iubită,
cu dantela ei cu diamante,
peste câmpiile copilăriei mele,
colacii calzi, țuica fiartă cu piper,
vinul îmbălsămat cu scorțișoară, murăturile aromate,
pecia fragedă de la pomana porcului,
săniile zburătoare, umbrele peștilor sub crusta gheții,
ciorapii groși și flanelul de lână,
de culoarea pătlăgelei vinete,
tricotate de bunica mea,
cu fiecare iarnă tot mai oarbă…

Iubirea

Eu te iubeam învăpăiat precum scânteile
Focului aprins la cumpăna nopții în câmpie,
Pulberi de stea rătăceau haotic prin cer,
Și te voiam trup și suflet ofrandă
Pâgânului demon ce sălășluia în inima mea.
Atavice gesturi irumpeau în nopțile fără pereche,
Păianjeni stelari țeseau plase de argint la ferestre…
Hoinar îmi aruncam umbra pe străzile reci și înguste.
- Tu, parcă intrasei în pământ
Sau poate că nu te născusei…
Iubirea mă ademenea ca o sirenă,
Așteptam vrăjit să mă cuprindă în brațe
Și, nevăzuți, să pornim spre adâncuri.
Un cântec doar să rămână din noi.
Și te voiam trup și suflet ofrandă
Pâgânului demon ce sălășluia în inima mea.
Altfel, hoinar îmi arunc umbra pe străzile reci și înguste.

Lecția de limba română

Þineți minte, că altfel vă omor:
repercusiunea nu are cur.
Așa ne învăța gramatică doamna Costea,
să-i dea Dumnezeu sănătate!
Credeți că ați putea uita vreodată astfel de „exemple”?
Era dictatorială când veneam nepregătiți,
angelică dacă domniile noastre știau lecția.
Oricum, decât să vii cu tema
nepregătită în fața doamnei Costea,
mai bine mâncai cretă…

Pentru doamna Costea
Limba Română era o galaxie
mai fascinantă decât Calea Lactee.

Literatură

Ce ape te-au adus la țărmul meu,
Ce cântec te-a mrejit spre lumea mea-mpietrită?
Eram un tânăr entropic,
Cu un palton negru un număr mai mare,
Baricadat de bunăvoie și nesilit de nimeni
în el însuși.
Tu ai apărut din senin,
Cu moartea pre moarte călcând…



Pontul cel mare

cad ploile reci,
pe geamuri, parbrize,
inerte-n vitrine
stridente manechine
privesc indolente
la mine,
aprind o țigară absent,
albă la față, emaciată,
cu cearcăne mari,
luna, ca un far,
veghează-n portul celest,
luminile orașului
par fără de viață,
cutreier pe străzile-nguste,
cotrobăi prin creier…
iubesc deci exist
iar labirintul vieții
nu-mi mai pare
un loz necâștigător.

Oxidabile iubiri

scrie-mă cu sângele tău, poetule,
plăsmuiește-mă din sinapsele neuronilor tăi
ca și cum ai împleti un coș din nuiele
într-un vechi sat de pescari,
pe străzi lăturalnice, pe fruntea mării,
nontiscordardimé,
cu numele meu tatuează-ți corpul,
carne din carnea mea
și sânge din sângele meu
sunt cuvintele tale,
tu ești pentru mine corpul-gazdă,
tu ești pentru mine Dumnezeu,
ventuzele mele invizibile captează gândurile tale
și le stochează pe hardul universului,
scrie-mă pe tuburile catodice ale televizoarelor,
pe autostrăzile gândului,
scrie-mă-n terține neapărat ca cele dantești,
scrie-mă cu pichamărul HILTI,
cu care ai muncit pe meleaguri dantești,
de ți se-ncleștau degetele-n somn
cum ghearele vrabiei înghețate pe ram.


Sentimentul românesc al ființei cu girofar

„Simțeam din nou ce lucru simplu și cumpătat e fericirea:
un păhărel de vin, o castană, o amărâtă de sobă,
freamătul mării”. (Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul)

Hominizii nu-și mai stropesc morții cu ocru roșu,
acum au cavouri-monument din marmură
și sicrie din lemn prețios tapisat cu mătăsuri.
Viermele alb ce are bifat în fișa postului
să scape de acestă carne ce pute și infestează
se va simți stingherit de atâta opulență.
Hominizii sunt acum ființe cu girofar,
caverna lor e toată în marmură albă,
caverna lor e cea mai mare după pentagonul american,
Și filozofează chiștoace de idei,
filozofie piure, ca să nu pice greu la stomac.

Unisex

Tricoul alb trebuie călcat,
Ce ți-e și cu progresul!
(Cioran, la senectute: „Acum cred în progres!”):
unde e fierul în care bunica punea cărbuni încinși,
unde fierul care ardea cravatele de pionier,
unde fierul cu aburi turcesc cumpărat din bazar
din care curgea apă ca dintr-o stropitoare.
Ce frumos e progresul,
ca dinții de porțelan fin,
nu iartă și nici nu uită,
nu cunoaște mila, setea, foamea,
nu face compromisuri,
mandibula lui clănțăne ca-n desenele animate,
deșertul lui mușcă din verdele memoriei…

Ești frumoasă ca o bancnotă de polimer

Ești frumoasă ca o bancnotă de polimer.
Uneori inspiri tristețe ca Dresda în flăcări.
Întins ca Bărăganu-i sufletul tău.
Un baton de scorțișoară-i pielea ta.
Răsare busuiocul pe unde treci.
Îți aduc ofrandă acest poem
ca pe-un coș cu fructe, zeița mea!

Spectacolul zilei

spectacolul zilei ia sfârșit,
cortina pleoapelor coboară,
iar somnul, neobosit regizor,
prin alte lumi
își plimbă carul de filmare.

A fost o zi grea,
la fel ca toate cele de când
am lăsat în urmă Grădina.

Scurtcircuit

Ninge.
Orașul e alb.
Zăpada a crescut ca un aluat.
Șerpi de fum țâșnesc
Din țevile de eșapament,
Din hornurile caselor,
Din nările mele.

Epitaf

dăltuiesc în fiecare zi un epitaf
în trupul meu de marmură
care pe zi ce trece devine
o cruce tot mai frumoasă
sub cerul cioclu.

Poem cu capac de siguranță

dormim spate-n spate
ca două periuțe de dinți
într-un pahar de plastic.

sufletele noastre seamănă
din ce în ce mai mult
cu un colhoz părăsit.

Fulger

focul aprins de fulger era păzit cu sfințenie,
pierdut cel ce-n rondul său
îmbrățișa pleoapele prea mult.

Gravură pe un bob de orez

hălăduiam
prin
parcurile
înstelate
scuturând
țigara
pe
alei
demente
de
singurătate.

Hai-ku

un pahar roșu de unică folosință aruncat pe iarbă
furnici înlăuntru devorând
ultimele picături de Coca-Cola

P(r)o(f)etul

Nimic mai greu decât
Să te aduni într-un poem.
Să lovești profetic coala albă
Până când țâșnește izvorul făgăduit.
Să-ngropi aurul minții
Și să-l privești apoi înflăcărat
Cum joacă.
Nimic mai greu decât
Să te aduni într-un poem
Și din nimic să urzești totul.

Mica publicitate

Tânăr poet.
Pierdut destin.
Îl declar nul.

Urcuș

ca o ciupercă nucleară norii!
să cânt, să dorm, să fluier,
să caut negreșit un antidot visării?

Am pus în cui arcușul poeziei,
Corzile sufletului plesnit-au rând pe rând.

Memento

Profund ți-e somnul
iar ploapele diafane
ca un giulgiu acoperă
ochii tăi mari și curioși.
Razele soarelui spintecă norii,
perdeaua, armura noastră sidefie...
Năstrușnic dor ne poartă azi
prin cețurile fantasmatice ale amintirii,
prin desișuriule de mangrove ale sufletului.
Plutește-n aer o tristețe de final aztec.
Deschidem una după alta uși zidite
și ca la cufărul solar din podul casei
cu pași sfioși ne-ntoarcem spre trecut.

Încotro?

Acum, după ce am învățat cuvântului să-i pun căpăstru,
Să-l înham cu mișcări agere
Și să-l mustru cu pintenii,
O singură întrebare mă mai doare:
Încotro?