Elegie


Lampadarul nopții senine
îmi stropește cu lumina palidă
cernută prin ferestre mute,
tâmplele încinse de gânduri sure,
care îmi ronțăie fără milă oasele vechi
și carnea din spate,
ca torentul înfuriat de pante.

Bine că nu-mi pot scoate la lumină
durerea trupului muribund întins în pat,
Ca apa liniștită în vad,
Biciuit fără milă de destin,
Sau lupta acestuia cu timpul meschin.

În catedrala inimii bolnave,
Clopotele au pierdut
pulsul normal de mult
Și sună prelung a disperare,
Căci nu mai are cine să le asculte vibrațiile,
în nopți cu lună plină, surâzătoare.

Unde să-mi trimit ecoul călător ?
Să te caute noroc zgârcit cu mine
Pui de cugetător.
Aș încerca să te transform,
Dar m-am plictisit de deșertăciunile sorții tale
Capricioase enorm.

Sunt optimistă pe moment,
Ba nu sunt…
Mă lupt cu morile de vânt, cu toate,
Iar sfârșitul timpului meu pe pământ,
Tot zero arată în suma adunărilor muritoare,
Tot zero, lunga zbatere.

03- 08 -2006