Îmi aduc aminte când am căzut
pentru că în clipa aceea a tușit dumnezeu,
mugurii s-au speriat și-au luat-o la goană,
vrăbiile s-au zgribulit una-ntr-alta, uimite că pe pământ mai poate fi
atât de frig,
trecătorii și-au strâns paltoanele neuitate acasă pe trupurile lor vii,
(așa fac ei, trecătorii, când li se simte a moarte),
și numai eu, încremenită de necaz în mijlocul drumului,
nu știam dacă ar trebui mai întâi să-l cert pe el că nu pune mâna la gură,
pe tine că taci,
pe mine însămi că scriu mereu la trecut,

și dintr-o dată s-a făcut zi,
mugurii s-au întors la locul lor, cuminți și verzi cum învățaseră în anul din urmă,
vrăbiile s-au întins la povești,
trecătorii au pus paltoanele la naftalină,
(așa fac ei, trecătorii, de frică de molii),
eu tot acolo eram, în mijlocul drumului,
între timp dumnezeu se doftoricise și exersa cu tine bunele maniere,

m-am pus din nou la trecut ca să te iubesc cu mâinile mele curate,
tu îi explicai cum poți face din sunet cuvânt și din cuvânt liniște
și de ce nouă, oamenilor, ne place joaca aceasta,
pe care ne-a dat-o altcineva, mai primitiv decât dumnezeu,
dumnezeu râdea că nu suntem în stare nici măcar de atâta lucru,
să ne inventăm jocurile,

mâinile mele deveniseră un palimpsest
al furtunii de ieri,
al fericirii de dinainte,

și atunci,
încremenită de necaz în mijlocul drumului,
am înțeles de ce durerea dintâi nu se mai poate întoarce,
de ce ochii tăi, privindu-mi degetele, se vor ascunde întotdeauna în dumnezeu,
de ce scriu la trecut și cum fără mâinile mele murdare n-aș exista,
n-ai fi tu,
n-ar fi lumea întreagă,

am înțeles că adevărat te iubesc, și altfel nu poate fi,
zi de zi,
cu mâinile mele murdare.