spunea cineva că iluziile au solzi
o fi nu zic nu
dar eu cred că-s irozi
răsăriți din zăpezi vândute
pe un coș de scaieți
din valea amară

nălucirile acestea știute
au și ele ca oricine o tară
nu le e frică de Dumnezeu
de aceea se rotesc mereu
iar ochii mei bieți
nu știu pe care să o privească mai întâi
pe cea albă-albă
sau pe cea de culoarea untului

aștept să treacă strada
cu mine de mână
mă voi preface că mă închin pământului
poate le spulberă vreo mașină
desigur nu o să am nicio vină
dar fără ele voi fi iarăși stăpână
pe viața mea
sau pe ceea ce a mai rămas din ea