- Ce e Dumnezeu? întreabă copilul.
- E un pom care arde și vorbește
cu glas omenesc, îi răspunzi.
El fuge în grădină și aprinde
pomișorul pe care îl uda
zi de zi. După o vreme se întoarce la tine înlăcrimat:
- A ars tot dar n-a scos nici un cuvînt,
să-l fi durut chiar atît de puțin?
Copilul e speriat și nedumerit.
Tu nu-ți mai încapi în fire de bucurie:
în inocența lui a făcut deja primul pas.
Trece timpul.
Se destramă
îndoiala în om, ochi cu ochi,
precum plasa cea mare a pescarilor
în furtună. Nimic n-au să prindă cît se vor teme.
Dintr-odată, între ei îl descoperi
pe copilul ce altădată te-a întrebat
- Ce e Dumnezeu?
Îl privești. Te recunoaște și se apropie.
- M-ai mințit, îți spune,
Dumnezeu e Focul și Cuvîntul
care mă mistuie pe mine,
nu copacul...