As putea ramâne asa o vesnicie.
Iar stelele ar trece pe lângă mine
si nu m-ar saluta decât în treacăt
cu invidia lor dulce si pacifistă,
Si oamenii nici nu m-ar baga în seamă
si nimeni nu ar sti că as fi si eu acolo
luând în împaratia cugetelor mele sparte
Toate secretele mici si voluptoase
si de neconceput si mari ale lumii,
Si nici măcar eu nu as sti ca am rămas acolo
(desi as putea dacă m-as strădui
cu adevarat să leg sinapsele una de alta
si lapsusul de lapsus înspre cer si urcare)
Si nici zeul cel mare nu va sti,
cine sunt si ce fac si cine mă tine
pe linia sa a vietii undeva în plutire si echilibru
la mijloc,
Între închipuire si sfârsit si ignorantă,
Nici măcar el dintre toti
nu va afla si nu va întelege niciodată
cum de nu voi putea eu fi prins
de nimic, niciodată din urmă
Aici jos unde sunt,unde stau
lângă tălpile tale reci si putin noroite
unde tot ce se pare că este, nu e
Si unde zidurile lumii mele puse cap la cap
înspre directia nordului vesnic
nu sunt decât cearsafurile tale albe mototolite...