Pășesc pe drumul prăfuit, și-s singur.
Mă-ndrept spre nicăieri acuma.
Mi-e sufletul bolnav, bătu-l-ar vina
Pe care-o porți doar tu. Lumina
Am căutat-o-n ochii tai, dar nu e.
Mi-a mai rămas această cărăruie,
Ce tristă mă urmează-n infinit.

Ma uit la cer și-aș vrea absurdul:
Să-l ating!
Mai am puterea să zâmbesc
La-a mea fără de sens dorință,
Și te blestem (a nu stiu câta oară),
Pe tine, biată inimă amară,
Ce mă trădezi mereu, cu-a ta nesăbuință.

Mă uit în spate... ‘s urmărit??? E umbra-mi
Ce tacută mă-însoțește. N-a murit
Ca mine, în zi de mohorâtă toamnă,
Cind ploaia rece
M-a strivit
Sub greaua picatură a iubirii
Ucise înainte de-a începe.

Mă poartă pasul peste lumea toată
Eu n-o mai văd...
Refuz să mai trăiesc, și dacă...
Acuma aș deschide ochii,
În loc de viață,
În mine aș zări un mare-abis, nedefinit,
Căscându-se și dispărând în ceață.

Încerc să mă gândesc la tine,
Dar nu pot.
Te-am șters de tot, de tot din minte
În ziua-n care m-ai lăsat.
Și disperat, încerc să construiesc
O hologramă. Să-mi aline
Cumplitul dor ce mistuie în mine.

Am spus eu dor? Înseamnă ca trăiesc!!!
Mă bucur tare...
O clipă-mi pare bine că te văd
Și-n alta-s prins de crudă întristare...
În mine sunt schimbate toate, și nimic:
E adevărat că tare te-am iubit,
E adevărat că te iubesc mai tare.