eram patru în acea vreme, dumnezeu știe de ce
tatăl, gol, în cenușa pe care o scotea zilnic din piele
ca o religie în care arzi fără să pui iubirea celor de-aproape
în calea propriilor evadări. despletită, mama citea cât de departe
ajung neamurile oarbe ale fricii. bunicul avea războaie în cap
bea apă din noroiul regelui său. și eu, animalul jupuit
lăsat să caute aur în coșmarul legat între ei, harta unei iluzii
cu nasturi descheiați, călare pe caii încă vii, respirând sânge

mâinile se strâng, multe degete trag prin mine sârmele
și leagă, tot leagă o vreme toată copilăria sub pământ
cei care au murit n-au lăsat viilor decât un teritoriu bântuit
de soarele prea roșu, văruit în grabă pe gardul știrb

sub ceea ce vedeam în pielea lor nu erau decât fiarele
care încercau să muște din mine. primele cărămizi așezate în pământ
cărâmbii scorojiți ai cizmelor fluturând în vânt, zâmbetul
și îmbrățișarea, atât avea noimă. o parte iubitoare
creștea sărbătorile și sunetul grav al veseliei, dar cel îngropat
știa că eu simt. dacă nu ai ucis sufletul unui om, n-ai lovit sub carne
cu un icnet în tine, nimeni nu pricepe, nu, în zadar irosirea cuvintelor
lauda istoriilor crunte și ochii ce văd clar în trecut. sub iubire
colcăie visul că te poți îmbogăți prin cel ce rămâne

încă mai sunt patru. la fel de săraci și urâți. râpele
scorojite strălucesc în apele mării. prin multe simțuri
spinările lor scarpină vitraliile șterse ale ochilor mei
și privesc copiii din mine. pe ei nu-i veți mai mânca