Ciot de copac trăznit în asfințit sunt,
Orfan de sevă, suflu, lumină și văpaie,
Plâng, domolit, în pumnul cuprins de vâlvătaie,
Și lacrima nu stinge, ci-apprinde gând din gând.

Mă doare ramul care nevolnic zace-aprins
Și, văduvit de ploaie, scâncind îmi descompun
Materia bolnavă prin dezgoliri, și-n pumn
Rămâne o epavă banală – gândul stins.