Aud…




Aud ecoul mării, aud suavu-i glas
Simt valul durerii, ating tot ce n-a ars.
Mă sparg de malul mării
Răzbesc spaima-ndurării.

Mă pierd în lava tristului vulcan
Mă sting în apa-ntinsului ocean.
Și văd viața cum trece prin mine
Reprezentată fiind doar de suspine.

Mă-ntorc în timp sperând o altă viață
Răzbesc, suspin, rămân făr’ de speranță.
Mă-nvârt în jurul unui singur țel
S-ajung acolo, aproape de el.

De soarele veșnic ce-i plin de speranță
E plin de dorințe și de o nouă viață.
Și mă pierd…mă pierd în propriu-mi univers
În propria-mi viață lipsită de sens.




















Lacrimi la ușa raiului




Din imensitatea lumii care eram
Am rămas un nimic…
De fapt am rămas un tot fără iubire
Am rămas un ocean de durere
Într-o lume uitată de speranță
Am vrut să părăsesc Pământul
Să plec departe, poate-n rai.
Dar am fost oprită de un gând
Ce bătea necontenit la ușa sufletului meu.
L-am întrebat ce vrea
Și mi-a spus să nu plec.
L-am izgonit și am plecat!
Când am ajuns la poarta raiului
m-am înecat într-un lac de lacrimi
acolo m-am văzut spărgându-mă
și risipindu-mă într-un gol.
Am devenit o pulbere în Univers
Am rătăcit și încă rătăcesc
Nu cred că o să mă regăsesc.
m-am pierdut printre lacrimile
unui cristalin umbrit de viață……
















Mister

Ce-mi este îngăduit să sper?
Ce-mi este sortit să trăiesc?
Te-ntrebi mereu și-un ne-nțeles răspuns
Răsună-n mintea ta, în jurul tău.
Te transformi pe zi ce trece
Dintr-un soare într-o rază
Iar puterea-ți e mistuită
De flăcările reci ale sfârșitului
Care nu-ncetează a alerga spre tine.
Și zbieri c-un glas animalic
La speranța rătăcită printre
Firele de viață rămase
Să vină să te ridice din abis.
Și fierbi în propriile-ți păcate
În propriile-ți iluzii.
Ești deja o necesitate ne-nțeleasă
A universului.
Ce-ți este îngăduit să speri
Va rămâne o umbră a ființei tale
Ce se va năpusti peste veacuri
Asupra întregii lumi
Care te va renega…

Dar cineva tot va spera!...















Conștiință





Ai sperat…
Ai avut
Ai pierdut…
Te-ai închis acum în cuptorul minții
Nu vrei să mai ieși de acolo
Urlete îți răsună în întreg capul
Te izbești de pereții încinși
Simți cum ți se topește pielea
Nările îți sunt mângâiate
De mirosul propriei cărni arse
Auzi oasele-ți spărgându-se
Din cauza căldurii criminale.
Ai rămas un nimic
Te-ai integrat în totalitate
În focul vieții
Ce va mocni neîncetat…
Doar duhul ți-a mai rămas
Și rătăcește ….
Prin el și tu vei face același lucru
Pe vecie…















Obsesie

Încerc, mă zbat dar nu pot,
Nu pot să mi te scot din minte
Te-am transformat într-o obsesie
Care mă ține strâns în lanțuri.

Mă aflu înconjurat de iluzii,
Niște gânduri deșarte
Care nu fac decât să mă tulbure
Să mă conducă pe drumul disperării.

Mă refugiez în brațele unui vis
Care…cred eu că mă poate salva.
Dar mă bântuie gândul
Că mă va amăgi și el într-un final.

Trăiesc umbrit de amăgire
Trăiesc sufocat de dorința de a fi iubit
Mă înec în propriile-mi dorințe
Încerc să mă salvez prin vise.

Îmi pierd echilibrul de pe stânca iubirii
mi-e frică să nu cad în focul deznădejdii.
Și zbier și cad și mă ridic
Și nu regret că am iubit…












Ștanța vieții





Plouă și ploaia îmi inundă inima
Valuri ucigașe de sentimente rănite
Cad în adâncimea unei vieți imaginare;
Raze de tămăduire se topesc
La atingerea sufletului înecat în chinuri;
O deznădejde plutește în aer
Și mă sufoc…
Îi simt duhoarea insistentă,
Îmi intră în toate fibrele de carne…
Disperarea aleargă furioasă
După un înger ce încă mai crede în îngeri.
Dar îngerilor le este teamă de aripile rupte
Ale unei vieți frânte de tristețe și durere.
Doar ele mai pot supraviețui
În acest calvar al unui vis nedefinit
În această iluzie a unei speranțe vii.

Dar morții privesc cu nepăsare
Cu ochi reci la carnavalul iubirii.
Aș vrea să fiu mort
Să nu mai simt pumnale de gheață
Fulgerându-mi prin suflet!
Nu mai vreau umbre care să-mi bântuie
Trupul fugărit, mintea-mi ucisă și sufletu-mi nenorocit
Pe veci…

Nici mort n-o sa mai pot simți lumina…




Transparență

Eram transparent
Am vrut să fiu alb
Am reușit…
Dar m-am privit mai bine
Și am văzut în străfundul
Sufletului meu
O pată neagră!
Toți o vedeau, dar eu o simțeam.
O simțeam ca pe un vârtej
Ciudat, când vijelios când lent
Ca pe o gaură fără fund
În care simțeam că alunec…
Și am căzut…
În zborul meu spre întuneric
Am întâlnit o ploaie de lacrimi
Ce bătea atât de puternic
Că nu m-am mai putut controla;
Și astfel le-am pierdut…
m-am mai întâlnit
cu mii de perechi de aripi
trimise de Îngerii Domnului
dar ele făceau un vânt prea vijelios
și le-am rătăcit…
chiar deasupra tălpii prăpăstiei
m-am oprit!
m-au prins niște lanțuri
cu zale încleștate prin iubire.
Acolo, în acea plasă de lanțuri
Era Atotputernicul
Care m-a întrebat dacă
Vreau să mai trăiesc.

I-am zis că nu.
Atunci totul s-a schimbat
Și eu, iată-mă tot transparent
Și fără nici un sens al vieții…
Cu ce am greșit?
Îmi poți șopti tu?!











Abuz de viață



Pășesc prin tunelul de speranță…
Ce multe au fost…
Am trecut de mult pe podul de iluzii
Și am realizat că dacă nu mă prindeam
De balustrada unor vise mocnite
Aș fi căzut în mlaștina veșnică.
Curând voi trece prin stația împlinirii
Și sper să mai prind zborul vieții…
De nu…mi-e frică
A mă întoarce la casa-mi veche
Unde pânzele trecutului au prins
În plasa lor ca-ntr-o oglindă
Toată viața mea…
Cred că voi pleca departe în
Necunoscut…




















Milenii



Plouă și ploaia se amestecă cu lacrimile-mi
Ce curg șuvoaie pe obrazul meu așa cum
Ploaia curge abrupt pe acoperiș!
Îmi place să mă topesc în ploaie…
Îmi ador ființa zbătându-se printre
Picăturile reci de apă!
Îmi răcorește trăirile și lasă a se coborî încet
Liniștea!...pe care o găsisem
Dar a dispărut…și iar ai apărut Tu
Acră, bizară trăire!
Dar te cunosc prea bine și nu o să pleci
Devreme…ani și secole și poate chiar milenii
Mă vei dezintegra prin cântu-ți.
























Albastru închis



Azi am fost
La înmormântarea ta…
Iar trupu-ți stătea neclintit
În cutia de lemn.
Un nor adânc era deasupra-ți
Și în inima mea suspin.
Zâmbeai…dar nu la mine…
Și asta m-a-ntristat.
Și n-ai fi vrut să vin
Dar…de ce?
Nici măcar la-nmormântarea-ți?...
Mirosul de lumânări
Îl am încă în piele
Dar și mirosul tău…
Pentru prima oară…
Și groapa rece te așteaptă.
Luptând împreună am fi putut trăi –
Și singură stau lângă
Gânduri albastre
Iar tu zâmbești…