și vântul...vântul îmi mângâia fața și lui firele rebele de par ce-i atârnau peste ochi;

aveam un singur gând,să mă arunc pe nisip în brațele lui și să-i eliberez cu un sarut fruntea;

voiam să ne cufundăm amândoi în cerul albastru și să numărăm norii,iar vremea să ne uite,asemenea unui ceasornic bătrân care demult s-a oprit și acum își ținea respirația pe ultimul moment,

pe acel cer albastru cu pete albe,moi...pe acel nisip fierbinte ce-mi ciupea pielea, pe acea îmbrățișare, pe acea adiere obraznică de vânt, pe acel sărut naiv, pe noi...