toate sfârșesc în fum de frunze sau în răvășire de atom –

eu... cu ochi de melc și vânt pe buze lepăda-voi pieile de om
veți vedea cuvintele prin carne străpungându-mă cu viermi de tuș
sfârâind spumos pe jarul întețit de vii cu rumeguș
cocoțat pe-o scândură-nscenată ca pe-un rug improvizat chiar azi

huiduit de anonimi cu stare aclamând spectacolul: Poete arzi!

nu vor scăpa de urme: reflectorul de ebonită
protezele manechinelor vor rămâne –
stranii pași
bizare semne de rămas bun

al nimănui

focul din inima spectatorului pornește cu scânteia din ochii
celui suferind și învins

de ce scormone copilul acesta în lada cu jucării stricate
să fi văzut culoarea gunoaielor aprinse de mâna străinilor

dansul cortinei i se pare nestins

hainele tatălui prea mari

sau cântecul cerșetorului
nu îi dă voie să adoarmă înstelându-i-se în urechi

tace caligrafiază imaginar iubește rar dar mai ales în lipsă
inima lui e o elipsă a dorului mărturisit icoanei

noapte bună, Copile!
săru-mâna, noapte bună, Mamă!

din beznă cuvintele îmi ating fruntea ciotul aripilor
mă scrie în tăciune

sting ochii aștept

mâna ce va țâșni din ladă să mă ardă