pe cadranul sub care timpul stă nemișcat
pendulez între vieți demult încheiate, într-una din ele sunt tu
iat-o, destin împăiat cu memorii uitate
cu o incizie neșovăită ea deschide impecabil trecutul
printre aburi de somn și oase de sticlă lent se strecoară în mine





și dintr-o dată mă lovesc de lentila udă a cerului
cad iar în închisoarea de piele golită de suflet
din nou sub tălpi îmi țâșnesc pedepsele sângelui
simt cum pe bolțile lumii freamătă elitrele timpului
insectă cu picioarele rupte rostogolindu-se vertiginos înspre moarte





peste ani sub icoane târzii cu greu mă înclin
uneori prin ochiul blând al cerului mă privesc cu dragoste morții
cu plânset prelung își întind apele către mine prin ploi resemnate și reci
în după-amiezele acelea pline de amprente gri pe ferestre
aud pleoapa cerului cum clipește arar
doar atunci mai cred că te-aș putea ierta, mamă, vreodată




foto : © Livia Geabelea – "Embrion"
© Virgil Dragomir – "Mi-am pierdut aripa..."