facem așa: ne întâlnim pe un teren neutru, poate chiar gol
nici obiectele nu ne fac bine, muchiile, germenii de sub ele
rahatul ăla de gol dintre celule care urlă și mă obsedează
toate aspectele astea dau o tristețe coclită, o apă ce stă veșnic
în aceeași gură deschisă, o vană industrială dislocată de
furtuna laringelui, mângâiată de jetul respirațiilor. mania seacă
a lucidităților mă sfredelește, îmi îmbrac hainele pe dos, îmi
închipui cum îmi îndes pumnul pe gât și mă întorc pe dos
mă bălăngăn ca un ciorap deșirat prin confuzia gelatinoasă
a spațiilor goale. se tot joacă un act sec, o sticlă de clor
cu un dop de plută înfipt strâmb stă într-un colț aseptizat
vad umbra femeii de serviciu gata să sară cu mopul și să șteargă
actorii mototoliți, saliva selectată din cele mai delicate exemplare
sociale. dar e ceva mai stupid decât dobitocul ce se rotește
ca limbile ceasului într-un mecanism defect până sar arcurile din el
din noi. ne întâlnim pe un teren neutru, chiar dacă nimic din
noi nu a fost sterilizat. suntem niște nemernici, prietene, ascultă
ce-ți spun. întoarcerile astea pe dos, gargara ieftină și sâsâitul
intelectual nu conțin decât un teritoriu microbian ce nu mai
stârnește nici măcar un recul energetic, instinctiv. ne privim fix
o vreme desprinsă din cuiele întâmplărilor; încercăm să intuim
modulațiile interioare, sârmele gândurilor și țesătura lentă a aerului
în care se mai găsesc găuri prin care să respiri. vom închide gura
dintr-o dată; primul care va respira va avea de dus lesa în care
se zbate un câine mic, o jigodie ce ține coada pe sus și schiaună
chiar așa, dracii nu sunt decât niște ghemotoace de păr care
intră pe gât și se strâng în piept ca o ficțiune penibilă, țes
acolo un sistem simpatic dar sălbăticit de lucidități, un infern
pe care, de cele mai multe ori, îl dăm celorlalți contagioși