Prin inimi nu mai pătrunde
Liniștea luminii,
Și-n ochi
Îți arde-n flăcări spinii.

Singurătatea cea mare
E-o stare de spirit
Ce-o pot suporta
Doar poeții în mit.

Nu te mai rogi păgâne,
Privești doar sărutări de stânci,
Luptând pe brânci
Cu ființi preaumile.

În piscul plăcerii ce va să vină
Nu are loc nici un joc de lumină.
Vom renaște la sânul umbrelor de prunci,
Unde să te mai arunci atunci,Bătrâne?

În fața ta eu nu-s decît neant,
-Întruchipare pură a nimicniciei-
M-aș încurca iar cu rațiunea,
Asemenea lui Kant,
Dar gîndul pur,de fapt,
E moartea-n sine a veșniciei.