locuim într-un lift
pereții lui ne intră în carne
aerul e oglinda în care ne reflectăm unul pe celalalt cablurile ne leagă mâinile
ne privim suspendați între etaje
un echilibru fără drumuri între sus și jos

câteodată te desprinzi din mine
lași oamenii să mă traverseze în urma lor
nu mai rămâne decât o lumină de dimineață

irespirabilă

fereastra noastră semirotundă prin care se vede
doar piatra cubică
tu să îți treci degetele prin părul meu

apoi inima ta un ștreang tot mai strâns tot mai strâns