Sunt blestemat să te iubesc numai pe tine.

Blestemu-mi vine, fără îndoială, de dincolo de veacuri
Din negura ființei, fiorul mă îndeamnă
La suferință.

Din început de lume simt că tu mi-ai fost sortită,
Că-n drumul către soare al tău surâs mă îndeamnă,
Că n-am nicicând hodină gândindu-mă la tine.

În astă seara însă, mai mult ca de-obicei
Sunt trist că-ți sunt povară,
Sunt trist că nu mă vrei,
Mă doare a ta durere,
Mă doare ca pe zei,
Mă dori și tu
și veacul
și secolul
și ei.

Mă doare gândul rău
Ce-l am cînd urlu-n soare,
Mă doare începutul
de gelozie, de candoare, de dragoste rănită în
prea-frumosul ei.

Durerea-mi frânge zborul
și-mi simt acut blestemul de-a te iubi pe tine,
femeie complicată, destin ciudat, speranță.

Și sunt în praful vremii
grăuntele de mâine,
ce-și roagă rostul...