PELERINUL


Puse cartea încet pe masă.
Era liniște.
Vinul din pahare parcă tremura
de atâta liniște.
Era iarnă.
Un ger puternic umpluse văzduhul
cu cristale infime de gheață.
Respirația pământului,
o ceață sclipitoare zvârcolită când și când, pe străzi,
de metalice creaturi grăbite,
zgomotoase,
supuse dorințelor fără leac ale celor ce se visau ființe atotstăpânitoare.
Lumini multicolore, jucăușe, se propagau în jeturi difuze
peste existența sintetică a nopții.
Falsa sărbătoare a pragului dintre ani își trăia ultimele amintiri.
2006, 3006, 4006, ... ,
Cât de importantă poate fi
o astfel de enumerare într-o perspectivă fără capăt?
O poartă metalică, întredeschisă, înconjurată de ziduri groase,
o intrare către aceeași
ireală pre - destinație.
Un teatru acoperit de neant, o scenă pustie, luminată strident ca o mască inexpresivă, la care băncile goale asistă fără pic de emoție.
De ce oare sunt atât de importante culisele în desfășurarea întregii piese, locul de unde actorii își fac vânt către jocul de-a viața?
Odată o stâncă,
răsărită într-un luminiș străjuit de umbrele înalte ale copacilor,
fulgerat de steluțe dănțuitoare,
izvorâte din inima unui foc rebel,
altă dată arena uriașă, din piatră, mișcându-și neclintirea în zbaterea flăcărilor din torțe,
ori o sală imensă împănată de armuri și trofee, sclipind palid precum sutele de lumânări răspândite pe lângă pereți,
ori mai încoace,
în timp,
chinuite, ascunse taverne, afumate, duhnind a licori fermentate,
și acum spațiul unui teatru de vară.
Diferite popasuri în care-și deschisese cartea,
mereu aceeași pentru mereu alți căutători de sensuri neștiute ale drumului.
Filele,
unduite într-o parte și alta așteptau înfiorate momentele deslușirii semnelor celor tainice.
Răgazul creat de surprinzătoarea apariție a lui în culisele ăstui teatru se apropia de sfârșit.
Dialogurile se topeau încet,
măsurate de liniștea care avea darul, întotdeauna, de a isca întrebări nerostite.
Așteptarea,
tăcere mascând ipotezele,
ipostazele.
În jurul mesei totemice entități, dezvăluind necesitatea ancestralului de a uza de cât mai multe variante ale arbitrariului,
în efortul de regăsire a rezonanței adecvate structurii întregii creații.
Puse palmele pe hârtia moale,
ca un „Homer",
adăpându-și gândul din fântâna simbolurilor, pline de energie,
și graiul se desprinse de trup.
O urmare firească,
rostirea contopindu-se cu rostul.
Chipurile celor care îl ascultau
păreau a nu-1 înțelege.
Greutatea receptării venea și din imposibila desprindere față de raportarea conjuncturală, a momentului și locului,
în care se aflau.
De câte ori o astfel de imagine nu și-a găsit derularea în istoricul filmului ființei umane.
Oameni încercând clădirea unui întreg,
un grup alcătuit în funcție de chemările pre-simțite ce-și cer dreptul de împlinire.
Poeții,
prozatorii
și criticii,
singura triadă
capabilă să caute nemanifestatul
și să-1 exorcizeze,
aruncându-1 în vâltoarea confruntării concrete.
Fără să-și dea seama, fiecare se supunea aceluiași ritual al împărtășirii.
Nu ca cel religios, izvorât din necesitatea ascunderii lașe în umbra unei providențe, care și-a asumat păcatul generic contrazicându-și întregul efort de încredințare,
de reconștientizare a creației,
ci o dezvelire a spectrelor incandescenței în - ființării,
hăurile interne descoperindu-și putința
sau necesitatea acordării la rezonanța logosului, spontan, firesc
:
- Aș fi vrut să am puterea de a scrie,
de a afirma că nimic nu este întâmplător
în tot acest dans temperamental al existenței.
Nici măcar o singură literă, sădită în pajiștea albă a paginii,
nu se poate închina hazardului întâlnirii celor vinovate de apariția ei.
Minte, mână, stilou, foaie, noapte, scaun, masă, cafea, țigară, scrumieră, bec, ceașcă, iarnă, ger, motor, câine, liniște,
liniște, câine, motor, ger, noapte, cafea, stilou, liniște, ...
Toate astea din întâmplare?
O curgere sau o decurgere?
Totul se bazează pe contextul
desprinderii de haos,
ieșiri, spontane, din vâltoarea fluviului către malul care știa și aștepta.
Ce aștepta?
Fiecare clipă este o urmare.
Fiecare gând are un impuls.
Din șuvoi se desprind picături cauzând trezirea dintr-o așteptare.
Sămânța, relativul început,
își începe căutarea,
descoperirea,
contextul.
Deodată mă bate un gând.
Malul sinelui meu
răcorit de o posibilă viitoare cascadă,
ori o simplă iscodire a sensurilor,
repede tulburată de faptul că vine un alt gând care mă a-bate.
Eu aleg sau el mă alege spontan, dintr-o simpatie neînțeleasă, dar productivă? Cărări întortocheate ne conduc spre sălașurile meritate,
ca pe niște barcagii remorcați de fire nevăzute,
pe apele Stixului din care ne tragem și-n care ne retragem.
O cursă,
o în - trecere prin propriile alegeri, alergări.
Concursul la care participă, trup și suflet, ființa,
este o permanentă Olimpiadă, încununată de victoria participării. Linia de sosire este momentul startului, restul sunt doar tururi de onoare.
Sau,
câtă întâmplare se adună în / din secunda când omul își dă seama de sine,
de calitățile disponibile, și-și propune
să devină?
Chiar dacă de neatins,
arhetipul,
plăsmuit în imaginate zeități, este de ajuns luarea acestuia drept țintă,
din el izvorând credința în norme etice și estetice,
pre - supuse ca monade comune.
Am poposit în această dimensiune
fără a ști nimic despre alte posibile tărâmuri ale trecutului meu, ca entitate spirituală.
De fapt nimeni nu știe,
se vorbește doar despre existențe anterioare, prin care ființa își poartă karma.
Oamenii au o modalitate curioasă de a conferii unor necunoscute, particularități cu iz de realitate.
„în altă viață ...",
„în alt timp ...",
au intrat de foarte multă vreme în peisajul expresiv al umanului,
ca o motivare exponențială a tendințelor imaginate,
metaforizare a nestatorniciei exploratoare a omului.
Tema căutării unei găsiri imposibile,
se întreține mereu actuală,
implicând idealuri
stăpânite de stări conflictuale
și însingurări.
Gâlceava permanentă dintre subiectiv și obiectiv se vede propagată de-a lungul istoriilor,
ca o meandrică stare de fapt a condiției evolutive.
Între Da și Nu
se desfășoară întregul film al universului sentimental, construit de întrebări esențiale și lămurite niciodată pe deplin.
Când și Cum
a început totul e greu de spus.
Unde și De ce,
cu atât mai puțin se poate afirma.
Aș fi vrut să pot răspunde la toate aceste dospiri meditative din postura întâiului stârnitor al cunoașterii,
dar nici măcar un singur cuvânt nu se naște cu putința de a se declara primordial. Și atunci nu am decât a recunoaște că sunt efectul alternativelor multiple, sau reconstituire încăpățânată a motivelor arhetipale înspre căutarea de Sine.
Vin de departe,
ca un vânt despletit,
mângâind amurguri înfocate,
strânse pe obrazul înghețat al zăpezii.
Vin de demult,
ca o șoaptă încrustată-n secunde pătrate, devorând vremelnicul vulnerabil.
Nu știu de unde,
nu știu de când,
îmi amintesc doar de ce,
o peregrinare de-a lungul timpului căutând ământ fertil de sădire a luminii înțelegerii.
În fiecare din noi e o carte,
nedeschisă încă,
ori nici măcar căutată.
Acolo se află
alături de cele ce-au fost,
de cele ce sunt,
și latentele manifestări viitoare, așteptând firul poveștii să ajungă la ele

Vin de demult
Și vin de departe
Talpa mă arde
Ochiul mereu către nord
Un fiord
Mi-e trăirea
Cordul în acord
Cu venirea
Călător fără țintă
Ivire ce-alintă
Fără de știre
Totem în mișcare
Chemând sufletele
Închinare a frunții
Către unirea degetelor
Þi-am făcut semn omule
Cuvântul
Sfântul sunet
Ce mă urmează
Pleacă genunchiul
În podul palmei
Și așteaptă
Aptă să-ți fie
Firea
Când voi ajunge
Vin de demult
Și vin de departe
Pentru fiecare
În parte