obosesc

îmi scot cu grijă pantofii dresurile rochia
mă strânge orice pânză
am stat prea mult timp în alți oameni
mi-au descusut tivul bretelele
mi-au rupt nasturii din jurul claviculei

mă priveau cu ochii mei
vorbeau cu gura mea
îmi spărgeau visele din visul lor
nu mai știu unde eram
în ce gest îmi dizolvau gesturile

râsul lor nu era nu nu era râsul meu

mi-am scos rochia încet
să nu mă mai simtă să nu mă mai atingă
mă feream de ei ca de liliecii din grotă

rareori îmi despleteam părul
bărbatul
îmi cuprindea trupul într-o crisalidă
și râsul meu se transforma în pânză
pentru somnul de peste zi

el îmi parfuma rochia în fiecare dimineață
o împăturea lângă apă
să le alunge râsul tot mai departe

obosesc înainte de vreme