Din ce în ce mai mult refuzăm să iubim natura;
s-ar putea să mă corectați:"uităm"!
mai trist ar însemna.
"Refuzăm" ar fi măcar un act deliberat,
s-ar putea spune că ne-am asumat destinul
desprins din privirea lui Dumnezeu.
"Uităm" ne-ar face responsabili
de ignoranță- leș al conștiinței
creată din crâmpeie de amintiri,
încă de la primul om.
S-ar putea,
dintr-un masochism specific
eternilor îndrăgostiți nostalgici,
să iubim amintirea naturii
poate înzecit,
poate mai pătimași,
cu gândul doar;
și nu-i exclus
de vreme ce-au nceput să existe
generații exclusiv urbane.
Există metrouri de mers,
există reclame de privit
nu mai există orizont sau asfințit,
există jocuri virtuale,
fără socializare in nisip,
există "mall-uri" de plimbat
nu mai există picioare desculțe în iarbă,
există "fitness" de alergat
nu mai există bambilici,
există motocositoare ergonomică
nu mai există coasă,coporâie,
există mulgătoare automată
nu mai există mâna formată
a femeii în timp,
există tv,radio
nu mai există "poiana lui iocan",
există apartamentul meu
cu termopan,centrală termică,aer condiționat,
home cinema,LCD
nu mai există casa mea ,
cu flori pe prispă,
puse-n oale de lut.
există traficul firesc
nu mai există greierele,roua,ciocârlia....

există ce posedăm;
noi însă existăm
din ce în ce mai puțin.