nu puteam să închid gura eram mai bătrână ca ei toți

eram albă pe dinăuntru
trupul sec pe care nu l-a atins nimeni
trup fără umbră fără boli fără oameni

deschideam foarte încet ușile

bună seara vouă marilor nebuni
din nevăzutele periferii ale spiritului
camerele voastre sunt abia văruite
în ele nu vedeți sfârșitul nu vedeți malul celălalt
puteți arunca orice
puteți putrezi nu va mai plânge nimeni

zilele alunecă prin oasele astea lungi
îmi rod gura îmi rod plânsul insomnia
mă înfășor în pielea iguanei

mă subțiez ca o leucocită
o lamă perfectă fiind tai marea în nouă
o fac râuri și alte ape fără mâluri fără cimitire

așa îmbătrânită mă voi închide într-o fântână
voi da apă morților le voi răsuci neputința pe roată
iar pentru viața ce nu au avut-o
le voi păstra trupul curat pe dinăuntru