tatăl meu striga mereu „piua!”
chestia asta ținea de fiecare dată
cînd venea cineva să-i ceară din casă
impozite sau alte obiecte
casnice
uneori îmi spunea povești care întotdeauna se terminau
cu ginere și mireasă
eu aplaudam tare de bucurie și strigam din toți plămînii
vezi că mă dor urechile îmi spunea el
du-te afară și țipă
surzește-i pe alții

tatăl meu scria poezii
la fel ca tatăl lui Anghel sau al Ioanei
la fel ca toți tații pămîntului
le ascundea într-o agendă avea scrisul drept și sigur
așa cum se uita și după femei
cînd mergea cu mine pe stradă
și-mi strîngea degetele în mîna lui mare și luminoasă
pentru a-și face curaj
celor frumoase nu le zicea „piua”
le spunea „săru' mînușițele pînă peste coate”

cînd a venit moartea i-a zis și ei la fel „piua fă!”
un fel de ivan turbincă se credea el
modern și pus pe șotii

numai că aia era cam surdă