Trecutul duhnește atât de tare în noi,
ne leagă de oasele cele vechi,
de când rătăceam,
izgoniți și împovărați,
cu bucata de măr în pântec.
Ne pune sub tălpi
în fiecare ceas
drumul de demult,
pe care-l recunoaștem
și spunem:
Ce-a mai crescut iarba...
în loc să stăm
și să ne scoatem spinii
din frunte și din degete.
Putrezește tot mai tare în noi
coaja aceea de măr nepământesc
cu care ne hrănim pruncii.
Departe ne sunt cuiele,lutul și coasta...