Două Raiuri





Am mers, drum lung, cu viața, în alaiuri,

Și am ajuns pe-o lume de ciudați:

La nici-un Iad, în cer, și Două Raiuri,

Atât eram la suflet, de curați –



Priveam în jur, de oameni, lungi șiraguri,

Trăiau în cer, în Rai, ca pe pământ,

La Doi Hristoși, Două Marii, și Două Raiuri,

Sfinți pe pământ, și sfinți, în cerul Sfânt –



M-am întrebat: ce preț mai are Iadul?

Când nu mai este-n el un singur eu,

Când toți sunt buni, și-aleși, și drepți ca bradul,

Și mai prejos ca ei, doar Dumnezeu ?



La Două Raiuri, binele din mine

Ce preț mai are, Doamne, nu-i deșart?

Căci l-am făcut, chiar de-i creat de Tine,

Și fericit, Þi l-am înapoiat !



La Două Raiuri, m-am rugat în vadul

Prostiei mele care n-are leac,

În ele stea, o lume – mie, Iadul,

Mi se cuvine, Doamne, să-l îmbrac !



Poate acolo nu mai e minciună,

Poate acolo voia Ta se face,

La Două Raiuri, toată lumea-i bună,

Și Lupi, și Miei, se gudură în pace –



La Două Raiuri, Iadul e în mine,

Și-l port și eu, atât de fariseu,

Că parcă Lumii-ntregi i se cuvine,

În loc de Două Raiuri, doar un bine:

În Iad să stea, dar lângă Dumnezeu!