Sînt carne roasă de talazul tău,artă,
la hotarul de est,în calea tristeții,
o poartă spartă….
Sînt un mîl metafizic
din care-au fugit crinii
c-o detașare imperială,
îmi plîng umilința-n surdină
și-mi îmbrac seara iluzia
ca pe-o haină de gală…
Îmi urlu durerea prin gura
mută a Peștelui,
spre gloria ridului sînt
castel efemer de nisip…
Ce ochi din ceruri
să mă mai vadă acum,
ce ureche-nfundată să mă
audă cînd țip?
Sînt carne roasă de
talazul tău,
trist navetist între Olimp
și hău.