Cântul meu și-a despuiat podoaba.
Eu nu mai pun trufie-n el.
Podoabele-ar împiedica unirea noastră,
s-ar pune între noi
și foșnetul lor ar acoperi glasul Tău.
Mândria-mi de poet
moare de rușine la vederea Ta.
O, Stăpâne-Poet,
m-am așezat la picioarele Tale,
ca să fie viața mea simplă și limpede –
un flaut de trestie pe care-l umpli cu muzica Ta!