rătăceam pe țărmuri infinite,
purtată ușor de un vânt aspru,
nisipul rece îmi zgâria tălpile.

mă zbăteam între realitatea prea crudă și uitarea efemeră;
sufletu-mi frământa gânduri imposible,
iluziile care au rămas doar frustrări dureroase;
o tristețe apăsătoare mă ispitea
să cad în ignoranță.

…

stau pe un val duios,
regăsesc Speranta lângă mine;
stropii sărați ai mării îmi spală delicat
obrajii uscați de atâtea lacrimi fierbinți.

Speranța îmi arată un val leneș;
în timp ce valul crește,
privesc oglindite în el imagini fugare:
ziduri vechi de piatră,
cu straturi răvășite de pământ între ele;
o iubire puternică
trecută prin încercări zbuciumate;
pe o foaie de hârtie,
o mână sigură care descrie
ansambluri de linii și ondulări albastre;
și, apoi, un cer plin cu stele strălucitoare,
într-o noapte senină.

au trecut doar câteva clipe,
dar parcă eternități au fost.

valul se sparge zgomotos,
și marea se liniștește,
privesc în apa limpede
soarele crud ivit dintre nori,
care mă încălzește.

Speranța mă privește neîncetat
cu o atenție neobosită,
buzele ei se mișcă încet și
glasul ei -o șoaptă- rostește usor:
„ Tu uită Trecutul,
Timpul nu mai schimbă nimic
și nici nu-ți înapoiază momentele întregi
pierdute pe Vise deșarte;
Uitarea acoperă totul în urma lui;
totul e doar o clipă rătăcită în Eternitate.”

Speranța mă surprinde contemplând fascinată
întinderea lină a mării
și continuă:
„Viitorul nu îl căuta,
e scris încet de mâinile tale, de faptele tale;
nu poți găsi ceva ce încă nu s-a petrecut aievea.”

se oprește brusc,
(eu o ascult cu răsuflarea întretăiată)
apoi, continuă rar:
„Prezentul tău e aici,
face un gest larg arătându-mi,
locurile de după linia zării,
trăiește-l!”


3 octombrie 2002